Deutsche Welle marchează 25 de ani de la ascensiunea lui Vladimir Putin la președinția Rusiei, analizând transformarea sa dintr-un potențial partener al Europei într-un adversar declarat.

De la începuturile sale în politică, Putin a traversat un drum plin de schimbări radicale, transformându-se dintr-un lider văzut ca un posibil aliat al Occidentului într-un simbol al antagonismului față de valorile democratice promovate de Europa și Statele Unite. Deutsche Welle oferă o perspectivă detaliată asupra acestor transformări și a implicațiilor lor globale.

Ascensiunea la putere

La 31 decembrie 1999, lumea a fost surprinsă de anunțul neașteptat al președintelui Boris Elțîn, care și-a anunțat retragerea, desemnându-l pe Vladimir Putin drept succesor. Această decizie venea într-un moment de instabilitate politică și economică în Rusia, iar Putin, un fost agent KGB relativ necunoscut la nivel internațional, era văzut ca un lider capabil să aducă ordine și stabilitate.

În august 1999, Putin fusese numit prim-ministru, iar acțiunile sale decisive în cel de-al doilea război cecen l-au propulsat rapid în atenția publicului. Atitudinea sa fermă împotriva insurgenților ceceni a câștigat sprijinul majorității rușilor, dornici de o conducere puternică. În martie 2000, Putin a fost ales președinte al Rusiei, marcând începutul unei epoci ce avea să redefinească nu doar politica internă a Rusiei, ci și relațiile sale internaționale.

Relațiile cu Occidentul: de la apropiere la conflict

În primii ani de mandat, Vladimir Putin a cultivat relații pozitive cu liderii occidentali. Unul dintre cele mai notabile momente a fost în 2001, când președintele american George W. Bush, după o întâlnire cu Putin în Slovenia, a declarat că "L-am privit pe bărbat în ochi. Îl găsesc direct și demn de încredere. Am putut să-i zăresc sufletul." . Aceste declarații subliniau speranța că Rusia ar putea deveni un partener de încredere pentru Occident.

Când Putin a venit la putere în august 1999, Rusia tocmai semnase cu doi ani mai devreme un acord de cooperare cu NATO, un pas considerat istoric. Putin a mers chiar mai departe sugerând posibilitatea ca Rusia să devină membru al alianței. Un moment memorabil a fost discursul său din 2001 în Bundestag, susținut în limba germană, în care a pledat pentru un parteneriat strategic între Rusia și Europa în domeniul securității și combaterii terorismului. Aderarea la Uniunea Europeană a fost, de asemenea, o opțiune pentru Rusia aflată în dificultate economică.

Afaceri bune cu „democratul fără cusur”

La începutul anilor 2000, Europa a dezvoltat relații economice strânse cu Rusia, petrolul și gazele naturale din această țară devenind surse esențiale de energie pentru Uniunea Europeană. În 2006, președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, minimaliza îngrijorările legate de o posibilă dependență energetică de Rusia, susținând că relația era bazată pe o dependență reciprocă: Rusia era cel mai mare furnizor al Europei, iar Europa, cel mai mare client al Rusiei.

Totuși, în timp ce UE insista asupra liberalizării piețelor energetice din Rusia pentru a oferi acces și altor companii, Vladimir Putin a consolidat un control aproape total asupra exporturilor de petrol și gaze prin companii de stat, respingând vehement solicitările Comisiei Europene. Această monopolizare a fost percepută ca o strategie de consolidare a influenței Rusiei asupra economiilor europene.

În ciuda acestor tensiuni, Putin avea susținători puternici în Europa, printre care cancelarul german Gerhard Schröder, care în 2004 îl descria pe liderul de la Kremlin drept un „democrat fără cusur”. Schröder justifica politicile lui Putin, afirmând că acesta reconstruia statul rus după o perioadă de haos post-comunist și că nu totul putea fi „ideal tipic”. Cu toate acestea, în aceeași perioadă, Putin lua măsuri drastice împotriva presei independente, a opoziției și a oligarhilor care nu îi erau loiali.

Chiar și în 2013, președintele Comisiei Europene, Barroso, vorbea despre o „zonă comună economică și umană” care să se extindă de la Lisabona la Vladivostok, viziune care reflecta speranțele Europei de a crea un parteneriat strategic cu Rusia. Totuși, aceste relații cordiale au început să se degradeze treptat pe măsură ce viziunile geopolitice ale Rusiei și ale Occidentului au devenit din ce în ce mai divergente.

Tensiuni și furie: Răspunsul lui Vladimir Putin la extinderea NATO

Relațiile dintre Rusia și Occident au devenit din ce în ce mai tensionate, pe măsură ce Statele Unite și aliații săi din NATO au luat măsuri considerate provocatoare de către Moscova. Unul dintre cele mai marcante momente care au alimentat nemulțumirea liderului rus a fost extinderea NATO din 2004. Alianța a inclus în rândurile sale trei state baltice (Estonia, Letonia și Lituania), precum și România, Bulgaria, Slovacia și Slovenia. Această mișcare a fost percepută de Rusia ca o amenințare directă la adresa securității sale.

În paralel, războiul din Irak, lansat de SUA fără aprobarea explicită a Consiliului de Securitate al ONU, a evidențiat capacitatea Americii de a acționa unilateral ca putere mondială. Aceste evenimente, combinate cu extinderea NATO, par să fi alimentat un sentiment de frustrare și furie în rândul conducerii ruse. Pentru Vladimir Putin, acestea nu erau doar decizii strategice ale Occidentului, ci gesturi deliberate de marginalizare a Rusiei pe scena geopolitică globală.

Aceste resentimente au izbucnit public în 2007, la Conferința Internațională de Securitate de la München.

Într-un discurs vehement, Vladimir Putin și-a exprimat nemulțumirea față de expansiunea NATO și politica externă a Occidentului. „Expansiunea NATO spre est spre Rusia reprezintă, dimpotrivă, o provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă. Avem dreptul să întrebăm: împotriva cui este îndreptată această extindere?”, a declarat liderul de la Kremlin.

Putin a subliniat, de asemenea, ceea ce el considera a fi o încălcare a promisiunilor făcute Rusiei după prăbușirea Pactului de la Varșovia. „Și ce s-a întâmplat cu asigurările pe care ni le-au dat partenerii noștri occidentali după desființarea Pactului de la Varșovia? Unde sunt aceste declarații astăzi? Nimeni nu le mai aduce aminte”, a criticat el, făcând referire la angajamentele informale care ar fi trebuit să limiteze extinderea NATO în fostul spațiu de influență sovietic.

Reprezentanții NATO și ai UE au subliniat că astfel de angajamente nu au fost luate nici în 1990, când Germania a fost reunificată, nici mai târziu. În 1997, Rusia însăși a fost în cele din urmă de acord cu extinderea NATO atâta timp cât trupele NATO nu erau staționate permanent în noile state membre.

Acest discurs a constituit un moment de cotitură în politica externă a Rusiei, semnalând o schimbare de ton și o poziție mai conflictuală față de Occident. Retorica lui Putin de la München a marcat începutul unei perioade de tensiuni accentuate între Rusia și NATO, tensiuni care continuă să definească relațiile internaționale și astăzi.

Război împotriva Georgiei și Ucrainei

La summitul NATO din aprilie 2008, desfășurat la București, alianța și-a reafirmat angajamentul de a păstra „ușa deschisă pentru noi aderări”, conform declarației secretarului general al NATO de atunci, Jaap de Hoop Scheffer. Printre țările vizate de această promisiune se aflau Ucraina și Georgia, cărora li s-a garantat că vor deveni membri NATO, deși fără a se specifica un termen exact. Statele Unite au susținut stabilirea unei date concrete pentru integrarea acestora, însă Germania și Franța s-au opus, încercând să evite o escaladare a tensiunilor cu Vladimir Putin, care participase ca invitat la summit.

Pentru Putin, această decizie a fost percepută ca o provocare și o umilință. Răspunsul său a venit rapid și decisiv. În august 2008, Rusia a intervenit militar în Georgia, susținând separatiștii din regiunile Abhazia și Osetia de Sud. Această acțiune a fost justificată de Kremlin ca o intervenție pentru protejarea cetățenilor ruși din acele zone, dar a fost condamnată la nivel internațional. Miniștrii de externe ai Uniunii Europene au încercat să intervină ca mediatori, dar eforturile lor s-au dovedit zadarnice. În urma conflictului, Rusia a preluat controlul efectiv asupra acestor regiuni, consolidându-și influența în Caucazul de Sud.

În 2014, atenția Kremlinului s-a îndreptat către Ucraina. După ce la Kiev a avut loc o schimbare de regim, iar forțele politice pro-europene au preluat puterea, președintele pro-rus Viktor Ianukovici a fost forțat să plece în exil. Această schimbare a fost interpretată de Putin ca o amenințare la adresa intereselor rusești, iar răspunsul său a fost unul agresiv. Rusia a orchestrat anexarea Crimeei, încălcând dreptul internațional, și a sprijinit separatismul armat în regiunile Donețk și Lugansk din estul Ucrainei.

Uniunea Europeană a răspuns inițial prin impunerea unor sancțiuni economice și diplomatice împotriva Rusiei, în timp ce Franța și Germania au încercat să medieze prin intermediul acordurilor de la Minsk, semnate în capitala belarusă. Aceste acorduri aveau ca scop restabilirea păcii și găsirea unei soluții politice pentru conflictul din estul Ucrainei. Totuși, documentele au rămas neimplementate, iar violențele au continuat.

Un moment de cotitură a fost doborârea unui avion de pasageri, zborul MH17 al Malaysia Airlines, în 2014, deasupra estului Ucrainei. Incidentul, care a dus la moartea a 298 de persoane, inclusiv numeroși cetățeni olandezi, a atras condamnări internaționale severe împotriva Rusiei, pe care investigațiile internaționale au acuzat-o de sprijinirea grupării care a lansat racheta.

Relațiile Rusiei cu NATO și Uniunea Europeană s-au deteriorat dramatic în urma acestor evenimente. În același an, președintele american Barack Obama a descris Rusia drept o „putere regională” în declin. Această remarcă a consolidat și mai mult poziția de adversitate a Rusiei față de Occident, marcând începutul unei perioade prelungite de ostilitate și izolare diplomatică.

Rusia ca o amenințare: escaladarea tensiunilor și răspunsul Occidentului

Din 2021, relațiile dintre Uniunea Europeană și Rusia au atins un nou minim, fiind caracterizate de o spirală descendentă marcată de tensiuni și acțiuni ostile. Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a descris situația într-un mod categoric, afirmând după un summit UE de la Bruxelles:

„Deciziile deliberate și acțiunile agresive ale guvernului rus din ultimii ani au creat o spirală descendentă negativă. Conturarea relației cu Rusia rămâne o provocare strategică pentru UE.”

Energia – vulnerabilitatea Europei

În ciuda divergențelor politice, importurile de energie din Rusia către Uniunea Europeană au continuat până în 2022. Rusia a fost un furnizor major de gaze naturale și petrol pentru statele membre ale UE, creând o dependență energetică semnificativă. Această dependență a devenit evidentă în februarie 2022, când Rusia a început să închidă gazoductele către Europa, ca parte a războiului amplu declanșat împotriva Ucrainei. Decizia Kremlinului a dus la o criză a prețurilor la energie, forțând UE să-și reducă rapid dependența de resursele energetice rusești.

În urma acestei decizii, Europa a accelerat procesul de tranziție către alte surse energetice, optând pentru gaz natural lichefiat (GNL) și dezvoltarea energiilor regenerabile. Cu toate acestea, gazul lichefiat rusesc a continuat să fie livrat, marcând complexitatea economică a relațiilor chiar și în vremuri de conflict.

Sancțiuni economice și sprijin pentru Ucraina

Rusia lui Vladimir Putin este acum supusă unor sancțiuni economice fără precedent impuse de UE și alte state occidentale, în încercarea de a limita agresiunea împotriva Ucrainei. Sancțiunile vizează sectoare cheie precum finanțele, exporturile de tehnologie și industriile energetice, dar au fost păstrate excepții pentru comerțul alimentar, farmaceutic și chimic, esențiale pentru securitatea globală. Chiar și în acest context, numeroase companii germane și-au continuat activitatea în Rusia, evidențiind dificultățile de a rupe complet legăturile economice.

Reînarmarea NATO și noua ordine de securitate

Războiul din Ucraina a determinat o schimbare majoră în strategia de securitate a NATO. În iulie 2024, la summitul NATO de la Washington, alianța a reafirmat că „Rusia rămâne cea mai mare și cea mai imediată amenințare la adresa securității aliaților”. Aceasta a dus la întreruperea tuturor legăturilor din Consiliul NATO-Rusia, iar Moscova și-a închis misiunea diplomatică la NATO.

În Germania, cancelarul Olaf Scholz a sprijinit o politică de „descurajare” față de Rusia, incluzând posibila staționare a noi rachete de croazieră americane pe teritoriul german. Această reînarmare a armatelor occidentale și întărirea apărării teritoriale au devenit priorități strategice pentru statele membre NATO, într-un efort de a răspunde amenințării ruse.

Ultimul prieten al lui Putin din Europa

Într-un context internațional în care Vladimir Putin este perceput ca un paria pe scena globală, există încă o voce în Europa care își menține sprijinul față de liderul de la Kremlin: premierul ungar Viktor Orban. De-a lungul timpului, Orban a cultivat o relație economică și politică strânsă cu Rusia, continuând să-l admire pe Putin chiar și în mijlocul acuzațiilor de crime de război și sancțiunilor dure impuse de Occident.

În cadrul Universității de Vară Bálványos 2024, desfășurată la Tușnad, România, Viktor Orban a adus laude lui Vladimir Putin, subliniind capacitatea Rusiei de a rezista sancțiunilor occidentale. „Este greșit să descriem Rusia ca pe o autocrație rigidă, neo-stalinistă. Vorbim mai mult despre o țară care va demonstra flexibilitate tehnologică, economică și, vom vedea, poate și socială,” a declarat premierul ungar.

Declarațiile lui Orban contrastează puternic cu pozițiile adoptate de restul liderilor europeni, care consideră regimul lui Putin o amenințare la adresa stabilității și securității internaționale. În timp ce majoritatea statelor membre UE și NATO sprijină Ucraina în războiul împotriva Rusiei, Ungaria continuă să adopte o poziție mai rezervată, criticând sancțiunile și punând accent pe interesele economice naționale.

Articol bazat pe o analiză realizată de Bernd Riegert și publicată de Deutsche Welle.